Ce înseamnă coordonarea securitătii sociale a UE?

Dispozițiile UE privind coordonarea securității sociale nu înlocuiesc sistemele naționale de securitate socială cu un sistem european unic. O astfel de armonizare este imposibilă din punct de vedere politic, deoarece sistemele de securitate socială ale statelor membre sunt rezultatul unor tradiții îndelungate, adânc inrădăcinate în cultura și în preferințele naționale.

Dispozițiile UE nu armonizează sistemele naționale de securitate socială, ci asigură coordonarea lor. Fiecare stat membru are libertatea de a decide cine va fi asigurat în baza propriei legislații naționale, ce prestații se acordă și în ce condiții, cum se calculează prestațiile respective și care sunt contribuțiile care trebuie plătite.

Dispozițiile de coordonare stabilesc norme și principii comune pe care toate autoritățile naționale, instituțiile de securitate socială, curțile de justiție și tribunalele trebuie să le respecte atunci când aplică legislația națională. Astfel, ele garantează că aplicarea diferitelor legislații naționale nu cauzează prejudicii pentru
persoanele care își exercită dreptul de circulație și de ședere în alte state membre.

Cu alte cuvinte, o persoană care și-a exercitat dreptul de a circula în cadrul Europei nu trebuie să se afle într-o situație mai dezavantajoasă față de o persoană care a locuit și a lucrat mereu în același stat membru. Pentru aceasta, sunt necesare soluții pentru următoarele probleme.

- În unele state membre, accesul la securitatea socială se bazează pe reședință, în timp ce în alte state sunt asigurate numai persoanele care desfășoară o activitate profesională (și membrii familiilor acestora).  Pentru a evita situații în care lucrătorii migranți fie sunt asigurați în mai multe state membre, fie nu sunt deloc asigurați, dispozițiile de coordonare stabilesc care legislație națională se aplică unui lucrător migrant în fiecare caz.

- În temeiul legislațiilor naționale, dreptul la prestații este uneori condiționat de existența unei perioade minime de asigurare, de angajare sau de reședință (în funcție de statul membru sau de tipul de prestație: 6 luni, 1 an, 5 ani, 10 ani sau până la 15 ani în unele cazuri). Dispozițiile de coordonare prevăd „cumularea perioadelor”. Aceasta înseamnă că perioadele de asigurare, angajare sau reședință realizate în temeiul legislației unui stat membru sunt luate în considerare, atunci când este necesar, pentru dobândirea dreptului la o prestație în temeiul legislației altui stat membru.

Exemplu
Ce s-ar întâmpla cu un lucrător migrant care ar deveni invalid după ce a fost acoperit timp de 4 ani într-un stat membru unde pentru a dobândi dreptul la prestații de invaliditate este necesară o perioadă minimă de asigurare de 5 ani și apoi timp de 14 ani într-un stat membru unde sunt necesari 15 ani de asigurare? În absența regulamentelor, legislațiile naționale luate separat nu i-ar da acestui lucrător dreptul la prestații de invaliditate în niciunul dintre state, chiar dacă el a fost acoperit pe o perioadă totală de 18 ani.

Dispozițiile UE în domeniul securității sociale nu introduc noi tipuri de prestații, nici nu desființează legislațiile naționale. Singurul lor scop este acela de a proteja cetățenii europeni care lucrează, își au reședința sau locul de ședere în alt stat membru.